M-am născut în anii 90. Fac parte din ultima generația care cred că a mai știut să se bucure de orice lucru mărunt și să-l tranforme în fericire.

Am copilărit pe diferite stadioane, printre zeci de fotbaliști, sute de suporteri și mii de speranțe, dar niciodată nu am trăit ce am simțit cu o seară în urmă. Recunosc, nu am fost o polistă de mică, nu eram legată de această echipă, tocmai de aceea, din puținele meciuri cu -atmosferă- care au mai fost pe stadionul din Timișoara, nu le-am văzut.

Era vara lui 2012. Se auzea despre fuziunea dintre Poli cu AC Recaș pentru ca echipa să poată supraviețui în liga secundă. A fost un moment de indignare pentru mulți ultrași care nu voiau să accepte această decizie. Orașul a fost umplut de afișe, pereții au fost scriși cu un mesaj clar: AC Recaș nu e Poli! În acel an, a luat naștere ACS Poli Timișoara, care nu era altceva decât echipa TIMIȘOAREI, care se lupta să o readucă acolo unde îi este locul. Echipa părăsită de suporteri, de oameni de afacere și-a luat în spate o promisiune mare pentru bănățeni: să o ducă pe Poli din nou în liga 1. Obiectiv nu greu de atins, drept dovadă, în 2013 echipa promovând. Mai greu a fost menținerea ei penru ca la finele campionatului aceasta să se întoarcă în B. Jucătorii s-au remontat, au promovat a doua oară, dar la capătul sezonului, unul fără susținere, fără oameni care să știe ce înseamnă Poli cu adevărat, au îngropat-o. O minune a făcut ca echipa să fie invitată în prima ligă în urma falimentului Rapidului, care își câștigase locul pe teren. Dar, nimic nu este roz până la capăt. Am fost primiți, în schimb cu un handicap de -14 puncte. Era aproape imposibil. Toți ne vedeau deja retrogradați. Nu aveam jucători suficienți pentru a încropa un lot, nu aveam fani, nu aveam bani, nu aveam nimic. Toate până la venirea domnului Ionuț Popa. Un antrenor, care din partea mea are toate respectele. A adunat câțiva jucători, de unde a putut, a făcut o echipă și i-a aruncat în luptă. A instalat o gândire pozitivă și cel mai important o determinare în atitudinea lotului său. Echipa nu a cedat, nu s-a văzut deja învinsă cum mulți au declarat-o de la bun început. A luptat în continuare și iat-o aici, acum. Trăind un vis care, la începutul sezonului, părea greu de atins.

Ceea ce mi se pare fantastic este modul în care Timișoara a crescut. Împreună. Pentru că împreună suntem mai mulți. În acești 5 ani de când s-au pus bazele acestui proiect, am urmărit, am strigat, am plâns de tristețe, dar și de fericire. Acest proiect al domnului Robu, m-a învățat că, deși nu am crescut polistă, nu contează. Am învățat să-mi iubesc și să-mi susțin până în pânzele albe echipa orașului, echipă care mă reprezintă. Au fost momente când poate nu s-a meritat, dar un suporter adevărat nu își lasă oamenii la greu. Atunci îi susține mai tare. Nu am abandonat. Din contră. M-am apropiat mai mult de acest fenomen violet care mi-a oferit satisfacții și bucurii de nedescris. Mi-a oferit prilejul de a face ce-mi place cel mai mult, în primul râd, iar, în al doilea rând, m-a făcut să simt ceva ce până la acest moment nu am simțit niciodată.

Oamenii au înțeles. Au văzut cu ochii lor că s-a schimbat ceva. Au văzut cu ochii lor că Timișoara nu va ceda și că nu îi va dezamăgi. Au înțeles și au oferit sprijinul, credința de care băieții au dus lipsă un timp îndelungat. S-a arătat că se poate și de o parte, și de alta, iar pentru acest fapt, le mulțumesc tuturor celor care au fost prezenți seara trecută pe stadion, tuturor celor care au crezut în această echipă și în reușita ei. Celor care au strigat din toată puterea lor pentru Poli și care au făcut posibil ca imaginea lăsată să fie ca cea de odinioară. Datorită lor, jucătorii nu s-au lăsat și au realizat o altă performanță extraordinară: calificarea în semi-finalele Cupei României.

O calificare de vis, obținută la finalul unui meci fantastic de 120 de minute cu ocazii multiple, care s-a decis la loviturile de departajare, unde Poli a câștigat cu 6-5. Așadar, rămânem angrenați și în această competiție pe lângă obiectivul principal ( rămânerea în liga 1) și finala Cupei Ligii. Dragi timișoreni, dragi bănățeni, această echipă este a voastră, această echipă are nevoie mai departe de voi așa cum ați făcut-o la ultimele meciuri. Poate după aceste performanțe vizibile, veți reflecta puțin asupra situației și veți cântări orgoliile cu iubirea față de acest sport.

Timișoara rezistă.