​

E incredibil cum timpul poate trece atât de repede şi ceea ce a început acum un an, parcă se întâmpla ieri.
Un an de când m-am regăsit pe mine, un an în care mi-am făcut loc şi pentru ceea ce simt. Unul care începuse cu vibe-uri pozitive şi tindea spre a fi perfect în prima jumătate, dar cum nimic nu poate fi bine la infinit, mi-am primit pe parcurs destule palme de la viață.

 

Probabil ar fi fost plictisitor, m-aş fi săturat de atât bine şi atât roz în existența mea. Poate aveam nevoie de o zguduire pentru a mă readuce cu picioarele pe pământ şi la realitate. Nu e chiar aşa uşoară precum lăsam uneori să pară. Adesea zâmbetul meu păcălea destulă lume. Era scutul meu. Îmi plăcea să mă ascund după el. Cel mai dureros era faptul că nu multă lume ştia de fapt ce este în sufletul meu. Nu aveau de unde. Nu îi condamnam.

Scrisul m-a ajutat de multe ori să trec peste momentele grele, tensionate care au apărut de-al lungul jumătății a doua a anului. Parcă nu se mai terminau şi dădeam din una în alta. Cert este că nimic nu m-a oprit din compus. Era singurul mod în care puteam evada din această lume infectă. Era singura cale de a-mi putea construi propria lume, cu oamenii mei dragi.
Tot ce îmi doresc este ca ceea ce scriu să ajungă la sufletele cititorilor. Nu ştiu dacă interesează pe cineva, dar îmi place să cred că ceea ce înşir fie pe caietul meu, fie pe acest blog, ajunge în inima cuiva. Acest lucru mă motivează. Nu mă lasă să renunț. Nu toți cred în scrierile mele, poate nici nu au avut timpul necesar să citească. Dar asta mă face să lupt încontinuare pentru visul meu. Pentru anul doi. Pentru al treilea şi pentru un viitor cu mine, o persoană împlinită.

With love,
Bibi. #tobecontinued